Fenomenul infracţional este extrem de complex atât prin formele sale de manifestare, cât şi prin dinamica sa. Pentru a fi cel puţin redus dacă nu poate fi stopat, necesită intervenţii nu doar în plan juridic, penal, prin aplicarea pedepselor privative de libertate, ci şi în plan psihologic, prin intervenţii terapeutice care pot conduce la o schimbare psihocomportamentală a infractorului.
Aplicarea sancţiunilor de către sistemul juridic a constituit unul dintre principalele eforturi ale societăţii de a controla comportamentul infracţional, control realizat şi prin intermediul încarcerării în penitenciare.
Unele sondaje au indicat faptul că atât publicul (societatea, factorii de decizie ai politicilor în domeniu), cât şi deţinuţii consideră închisoarea ca fiind cea mai severă pedeapsă a comportamentelor criminale.
Din punct de vedere social, sistemul penitenciar contribuie la reducerea fenomenului infracţional prin faptul că descurajează infracţionalitatea, izolează infractorii de societate, asigurând restabilirea ordinii prin incapacitarea celor care încalcă legea, şi îşi aduce aportul în reabilitarea infractorilor prin ”transformarea” acestora în cetăţeni productivi şi care nu mai comit infracţiuni. Programele din penitenciare destinate reabilitării deţinuţilor includ educaţie, consiliere personală, precum şi formare profesională pentru a-i pregăti în vederea eventualei relansări sociale şi a eliberării condiţionate.
În societatea modernă, deşi încă există opinii rezervate, pesimiste, că nu există nimic funcţional pentru recuperarea deţinuţilor, rolul penitenciarului nu mai este considerat a fi doar cel de custodie, punitiv, fiindu-i alăturat cel educaţional, de recuperare psihosocială (în concordanţă cu legislaţia naţională şi internaţională), prin programe ce au ca scop final scăderea ratei recidivei şi reinserţia socială. În lucrările de specialitate se arată că reducerea semnificativă a ratei recidivei este mult mai puţin probabilă fără acordarea unei mai mari atenţii faţă de procesele mentale ale infractorilor la nivel individual dar şi la niveluri de motivaţie personală.
Infracţionalitatea este un fenomen social, însă actul infracţional este o acţiune individuală, comisă de o persoană într-un anumit context, determinată de interacţiunea a numeroşi factori atât interni, cât şi externi, cum sunt cei socioeconomici, culturali, educaţionali, de mediu, psihologici.
Din plaja complexă a tipurilor de infracţiuni, cele sexuale reprezintă o problemă gravă, cu un impact psihologic puternic asupra societăţii şi, cu precădere, asupra victimelor acestui tip de infracţiune, cărora, marcate de suferinţă fizică şi psihică, le scade calitatea vieţii.
În Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, Capitolul VIII, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510/24.VII.2009, sunt identificate şi menţionate ca fiind infracţiuni sexuale următoarele: violul, agresiunea sexuală, actul sexual cu un minor, coruperea sexuală a minorilor, racolarea minorilor în scopuri sexuale, hărţuirea sexuală. În lege, acestea sunt definite astfel:
a) Violul: “Art. 218. – (1) Raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârşit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, sau profitând de această stare …”
b) Agresiunea sexuală: „Art. 219. – (1) Actul de natură sexuală, altul decât cele prevăzute în art. 218, cu o persoană, săvârşit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, ori profitând de această stare …”
c) Actul sexual cu un minor: „Art. 220. – (1) Raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum şi orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise cu un minor cu vârsta între 13 şi 15 ani …”
d) Coruperea sexuală a minorilor: „Art. 221. – (1) Comiterea unui act de natură sexuală, altul decât cel prevăzut în art. 220, împotriva unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, precum şi determinarea minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act …”
e) Racolarea minorilor în scopuri sexuale: „Art. 222. – Fapta persoanei majore de a-i propune unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani să se întâlnească, în scopul comiterii unui act din cele prevăzute în art. 220 sau art. 221, inclusiv atunci când propunerea a fost făcută prin mijloacele de transmitere la distanţă …”
f) Hărţuirea sexuală: „Art. 223. – (1) Pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relaţii de muncă sau a unei relaţii similare, dacă prin aceasta victima a fost intimidată sau pusă într-o situaţie umilitoare …”
În România, la data de 30.04.2013, din datele statistice furnizate pe site de către Administraţia Naţională a Penitenciarelor cu privire la infracţiunile sexuale, situaţia se prezintă astfel:
În ceea ce priveşte tipul de infracţiune, din datele prezentate se remarcă prevalenţa infracţiunii de viol, însă nu sunt de neglijat infracţiunile sexuale asupra minorului, acestea reprezentând aproximativ 10% din total.
(…)
Dacă, în trecut, literatura de specialitate sublinia că doar un singur factor poate fi suficient pentru a declanşa un comportament sexual deviant, studiile contemporane susţin modele multifactoriale, ce sugerează că, la baza acestui tip de comportament, se află o varietate de elemente care nu doar că îl influenţează, ci îl şi menţin (Hall, 1990; Marshall, 1993).
Comportamentul sexual delincvenţional are o etiologie polivalentă, iar teoriile evidenţiază numeroşi factori cauzali, cum ar fi: „promovarea comportamentului de consum sexual şi a unui hedonism eminamente iresponsabil, depersonalizarea sexualităţii prin promovarea vulgarităţii şi a pornografiei, incultura şi neînţelegerea specificului sexualităţii umane, solitudinea şi lipsa capacităţii de dezvoltare a unor relaţii adulte fireşti, handicapurile afective ale celor care nu pot să facă distincţia între afecţiune şi putere, considerarea femeii ca un obiect al plăcerii sexuale” (Decsei-Radu, 2007, p. 139, 140).
Factorii comuni despre care se consideră că ar fi legaţi de comportamentul sexual infracţional sunt: excitarea sexuală deviantă, factorii psihologici, de personalitate, caracteristicile atitudinale, istoria victimizării, relaţiile interpersonale deficiente şi funcţionarea socială.
(…)
Infractorul sexual
Există o întrebare ce a suscitat şi încă provoacă interesul specialiştilor care analizează comportamentele sexuale deviante: este posibilă realizarea unui profil psihologic al infractorului sexual, astfel încât concluziile obţinute să permită predicţia, prevenirea acestui tip de infracţiuni, dar şi potenţiala recidivă?
Din perspectiva aplicării legii, infracţionalitatea sexuală reprezintă un cost mare pentru societate, deoarece implică investigarea cazului, reţinerea infractorului, judecarea lui şi apoi încarcerarea acestuia pe o anumită perioadă. Încarcerarea este costul adăugat, întrucât se face cu respectarea obligaţiilor aferente ce decurg din impunerea unor standarde ale condiţiilor de detenţie conform legislaţiei interne şi cadrului normativ al Consiliului Europei, respectiv cu prevederile Legii nr. 17/ 2001 privind ratificarea Convenţiei europene pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei, Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina, semnată la Oviedo, în 1997 şi a Protocolului adiţional la Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei, referitor la interzicerea clonării fiinţelor umane, semnat la Paris, în 1998.
Din perspectiva impactului psihologic, costurile pe care le suferă comunitatea se reflectă în apariţia fricii, tristeţii, furiei şi îngrijorării datorate lipsei controlului asupra acestui tip de infracţiune care poate avea loc oricând şi oriunde, iar victima poate fi atât minor, cât şi adult.
Nu în ultimul rând, sunt de menţionat efectele acestui tip de infracţiune asupra victimei care suferă din punct de vedere fizic, experimentează o varietate de emoţii (tristeţe, durere, furie), se consideră vinovată, îi este afectată stima de sine, apar dificultăţile în funcţionarea psihosocială precum şi cele de relaţionare, care se manifestă pe termen lung, alterând atât viaţa ei, cât şi pe cea a familiei sale.
Din dorinţa de a avea, măcar aparent, posibilitatea de a identifica un potenţial infractor sexual sau de a lua măsuri de protecţie, societatea perpetuează unele mituri.
Într-un proiect realizat în cadrul Centrului pentru Managementul Infractorului Sexual, Biroul pentru Programe în Justiţie, Departamentul de Justiţie al Statelor Unite, se exemplifică două astfel de mituri: unul este acela al molestatorului de copii tipic, „bătrânul murdar” care stă „agăţat” de gardul unui loc de joacă, având o acadea în mână pentru a ademeni copilul; a doua exemplificare este aceea a violatorului tipic, bărbatul mascat care se ascunde în spatele unui tufiş, urmărind să atace pe neaşteptate femeia care trece pe aleea întunecată.
În fapt, studiile au arătat că majoritatea infracţiunilor sexuale sunt comise de către indivizi care fac parte din familie, care locuiesc în vecinătatea victimei sau care s-au întâlnit, măcar întâmplător, o singură dată înainte de a avea loc actul criminal.
Dacă Mulvihill (apud Canter, 1996), în 1969, nota că, din totalul victimelor, un procentaj de 53% au fost violate de un individ străin, în 1982, raportul lui Kocis pentru Europa de Est (apud Canter, 1996) indica un procentaj de 55% victime care erau cunoscute de către infractor, dar, mai mult, 40% dintre ele intraseră în contact cu infractorul înainte de comiterea actului; foarte puţine victime apar că ar fi complet necunoscute infractorilor. În studiul realizat de Lloyd şi Walmsley, publicat în 1989 în Marea Britanie, cifrele referitoare la anul 1973 sunt mai apropiate de cele din Statele Unite, arătând un procentaj de 49% al victimelor unor infractori necunoscuţi.
În contextul indicatorilor anteriori şi al zonelor menţionate, Canter (1996) apreciază că este posibil ca diferenţele raportate să se datoreze factorilor culturali.
Un raport al Departamentului de Reabilitare şi Corecţie din Ohio, Statele Unite, realizat în baza colectării şi examinării datelor unui număr de 879 infractori sexuali eliberaţi din detenţie în anul 1989, a indicat următoarele caracteristici: din cei 879 de infractori incluşi în studiu, 869 sunt bărbaţi; media de vârstă la încarcerare era de 31 de ani; nu există o diferenţă semnificativă în ceea ce priveşte mediul, cifrele arătând un procentaj de 52,5% pentru mediul urban şi 47,5% pentru mediul rural. În ceea ce priveşte relaţia agresor–victimă, doar 17,3% dintre victime erau persoane necunoscute, faţă de 16,4% care făceau parte din familie (rude de sânge) şi 60,1% care, la un anume nivel, intraseră în contact, fie că erau vecini, fie că se întâlniseră într-un bar, fie că erau copii vitregi.
Mitul infractorului sexual necunoscut victimei este relevat şi de către Dr. Isaac Van Patten, consilier în regiunea Roanoke Valley (Virginia, Statele Unite) care, în urma discuţiilor privitoare la „Legea lui Megan”, a expus problema lipsei de conştientizare a populaţiei asupra caracteristicilor reale ale infractorilor sexuali.
Legea lui Megan a fost rezultatul unei duble infracţiuni care a avut loc în anul 1994, când o fetiţă din New Jersey în vârstă de 7 ani a fost violată şi omorâtă de către un vecin care a fost condamnat pentru ambele infracţiuni: cea de viol şi cea de omor. Această Lege, cere statelor să menţină bazele de date penale cu infractorii sexuali şi spune că autorităţile de stat şi cele locale trebuie să „elibereze informaţiile relevante, care sunt necesare pentru a proteja publicul”(Hudson, 1998).
Dr. Isaac Van Patten, care lucrează direct cu infractorii sexuali condamnaţi, a menţionat că relaţia „străin-pericol” este un mit în care comunitatea este păcălită să creadă că delincvenţii sexuali au tendinţa de a fi străini spre deosebire de persoanele de încredere, astfel, uşor de identificat. Acest lucru, a spus el, este un mit foarte periculos, deoarece studiile arată că aproximativ 80% dintre delincvenţii sexuali sunt persoane de încredere şi care sunt cunoscute de către victimele lor – părinţi, rude, prieteni de familie. Faptul că societatea are tendinţa de a crede în acest mit nu este deloc o problemă minoră, deoarece „dă comunităţii un sentiment fals al securităţii şi îi împiedică pe oameni de la a mai fi precauţi exact când ar trebui să fie mai vigilenţi” (Hudson, 1998, apud Chan 1998).
Urmărind să traseze un profil general al infractorului sexual din regiunea New River Valley (Virginia, Statele Unite) cercetarea iniţiată în septembrie 1997 de către Vanissa W. Chan şi încheiată în mai 1998, a formulat caracteristicile unui număr de 63 de infractori sexuali, concluzia fiind că poate fi întocmit acest profil prin evaluarea datelor care au fost preluate şi prelucrate din dosarele penale.
Astfel, autoarea afirmă că există o posibilitate mare ca abuzatorul sexual să fie singur, de vârstă medie, să fi suferit un abuz sexual în copilărie, nu are o istorie vocaţională consistentă, nici măcar liceul absolvit, nu are antecedente privind abuzul de droguri, nu are stagiul militar satisfăcut, are probleme de sănătate mintală, a mai intrat în conflict cu legea şi locuieşte cu o rudă apropiată. În continuare, se menţionează că autorul infracţiunii este, probabil, recidivist, care pare a fi cunoscut de către victimă. Aceasta este, probabil, o femeie în jurul vîrstei de 18 ani sau mai tânără. Mai mult decât probabil, infractorul nu a fost sub influenţa vreunui drog în timpul comiterii faptei. (Chan, 1998, apud Decsei-Radu 2007).
Rezultatele studiului au arătat că din 63 de agresori sexuali, 61 au fost bărbaţi, ceea ce indică un procentaj de 96,8%; 40 dintre ei aveau sub vârsta de 26 de ani, procentajul indicat pe această categorie de vârstă fiind de 63,5%, iar media vârstei tuturor fiind de 33,7 ani. În ceea ce priveşte ocupaţia lor, 40 dintre ei ori nu au putut să să-şi menţină locurile de muncă, ori nu au lucrat niciodată.
O problemă a societăţii o constituie, de asemenea, neraportarea de către victime a agresiunilor sexuale. Aceasta se întâmplă, cu precădere, în rândul minorilor abuzaţi sexual de către o rudă, ei fiind „mult mai susceptibili în raportarea infracţiunii sau în dezvăluirea ei târzie” (Arata, 1998; DiPetro, 2003; Hanson et al, 1999; Smith et al, 2000; Wyatt and Newcomb, 1990 apud Terry K. J., Tallon, J, 2004).
În studiul său, Arata (1998) evidenţiază că 73% dintre victime, nu au dezvăluit abuzul atunci când acesta a fost înfăptuit de o rudă sau un părinte vitreg, iar 70% nu l-au declarat atunci când agresorul a fost o cunoştinţă (Arata, 1998, apud Terry K. J., Tallon, J, 2004).
Deşi agresiunea sexuală ar putea traversa prin toate categoriile de diagnostic tulburări psihice, foarte puţini dintre cei care comit astfel de fapte sunt diagnosticaţi cu tulburări grave, cel mai des întâlnită dintre tulburări fiind tulburarea de personalitate antisocială.
Literatura de specialitate este foarte bogată iar numeroasele cercetări arată interesul permanent manifestat de specialişti în a stabili un profil al infractorului sexual. Şi totuşi, cum poate fi definit un astfel de profil atât timp cât agresorul sexual nu se deosebeşte cu nimic de populaţia din care face parte, nu iese în evidenţă printr-un comportament specific ce-l poate identifica?
William Marshall, unul dintre cercetătorii de elită în acest domeniu, sugerează că există tendinţa de a se pune accentul pe ceea ce îi deosebeşte de societate şi de a se trece cu vederea orice calităţi sau atribute pozitive au agresorii sexuali, aceasta fiind o eroare întrucât aceştia reprezintă un grup de indivizi care mai degrabă seamănă decât să se fie diferiţi de ceilalţi (Marshall, 1996).
O trecere în revistă a rezultatelor cercetărilor şi a concluziilor conţinute de acestea, confirmă menţiunea din paragraful anterior, şi anume:
a) Nu există o vârstă anume care să caracterizeze agresorul sexual. Acesta poate fi atât de vârstă juvenilă, mijlocie dar şi vîrstnic, singura diferenţă observată în ceea ce priveşte vârsta fiind aceea care priveşte rata recidivei. S-a observat că vârstnicii au o rată mai mică faţă de juvenili sau adulţii de vârstă mijlocie. Concluzia este că vârsta nu poate oferi informaţiile necesare care să poată determina potenţialitatea unui individ de a deveni sau de a fi infractor sexual;
b) În ceea ce priveşte condiţiile socio-economice sau plasarea pe scara socială, concluziile sunt că nici aici nu se poate face o generalizare, infracţiunea sexuală nefăcând parte din tipurile de infracţiuni în care factorii socio-economici sau plasarea individului în societate sunt determinanţi şi reprezintă factori de risc infracţional;
c) Funcţionarea intelectuală este, de asemenea, un factor ce nu poate fi luat în considerare ca fiind de risc. Pe de o parte, infractorul sexual poate avea o inteligenţă peste medie, poate dispune de abilităţi intelectuale deosebite, la fel de bine cum poate avea un intelect liminar; poate avea un statut social înalt, cu un stil de viaţă mai mult decât îndestulător şi stabil însă, la fel de bine, poate face parte din pătura săracă a societăţii trăind din venituri ocazionale; poate să fi crescut şi să se fi dezvoltat într-o familie cu ambii părinţi şi cu multe rude, în care să existe o coeziune puternică după cum, la fel de bine, să fi fost abandonat în copilărie sau să fi crescut într-o familie monoparentală cu mulţi fraţi, în care a fost neglijată componenta afectivă;
d) Poate fi sexul o componentă specifică profilului infractorului sexual? Răspunsul este din nou, că nu. Deşi, procentual, infracţiunile care intră în atenţia autorităţilor (dar şi a opiniei publice) sunt, cu precădere, cele comise de bărbaţi mai ales pentru că sunt cel mai uşor de probat, nu trebuie omise nici femeile care comit astfel de fapte;
e) Pentru final referirea este la adresa tulburărilor psihice. Nu de puţine ori, oamenii obişnuiesc să-i eticheteze pe infractorii sexuali ca fiind „nebuni”. Însă, şi din acest punct de vedere, generalizarea este aproape imposibilă pentru că, realitatea, demonstrată ştiinţific, a arătat că infractorii sexuali nu sunt toţi psihotici, nu au toţi tulburări de personalitate, etc. Desigur, studiile efectuate în penitenciare pe populaţia formată din agresori sexuali, atât în mediul internaţional cât şi la noi în ţară, au relevat prezenţa unor tulburări ca depresia, anxietatea, tulburarea de personalitate antisocială, intelect liminar şi altele. Totuşi, acestea nu sunt întâlnite în exclusivitate la infractorii sexuali ci şi printre persoanele pe care le întâlnim în cotidian. În concluzie, nu poate fi generalizată ideea că toţi indivizii care suferă de tulburări vor dezvolta un comportament sexual deviant, deci nicio tulburare psihică, doar ea, nu poate fi considerată factor de risc, după cum nu se poate statuta nici că există o anumită tulburare psihică observată la toţi agresorii sexuali.
În concluzie, nu există agresorul sexual tipic. Delincvenţii sexuali pot:
• să fie de sex masculin sau feminin;
• să fie tineri sau vârstnici;
• să aibă diferite niveluri de educaţie;
• să fie căsătoriţi sau singuri;
• să aibă cu legături puternice cu familiile sau să aibă legături slabe/inexistente;
• să nu aibă antecedente anterioare de implicare infracţională
Din cele expuse, se poate concluziona că este puţin probabilă posibilitatea întocmirii unui profil specific infractorului sexual şi că, un asemenea comportament deviant, are o etiologie polivalentă ce se datorează unui cumul de factori care îl determină.
Dat fiind caracterul eterogen al populaţiei agresorilor sexuali, se naşte întrebarea: există totuşi nişte caracteristici comune care pot fi regăsite la aceşti infractori? Răspunsul este că da, există, iar aceste caracteristici comune sunt relevate de studiile în care, cercetătorii, în încercarea de a găsi existenţa unor factori comuni, au examinat diverse trăsături pe eşantioane mari de agresori sexuali aflaţi în detenţie.
Centrul pentru Managementul Infractorului Sexual, cumulează, în curriculumul unui program de training, numeroase publicaţii de specialitate ale unor experţi în domeniu, ca de exmplu:
• „Sexual Deviance: Issues and Controversies”ai cărei autori sunt Tony Ward, D. Richard Laws şi Stephen M. Hudson care, în prima parte acoperă explicaţii despre devianţa sexuală, aspecte etice, sisteme de clasificare pentru comportamentul sexual deviant iar în secţiunea a doua, abordează răspunsurile cu privire la devianţa sexuală, inclusiv abordările tradiţionale şi moderne de intervenţie;
• „Predictors of Sexual Recidivism”, o metanaliză publicată în 2004 sub egida departamentului Public Safety and Emergency Preparedness din Canada, autori R. Karl Hanson şi Kelly Morton Bourgon, studiu în care au fost identificate o serie de noi variabile predictor printre care unele au potenţialul de a fi obiective principale pentru intervenţie (preocupările sexuale, conflictele din relaţiile intime, ostilitate);
• „The sexual offender: Monster, victim, or everyman?”, apărută în anul 1996, al cărei autor William Lamont Marshall este unul din specialiştii de elită în studiile realizate pe infracţiunile sexuale cu o experienţă de peste 40 de ani în cercetarea şi terapia infractorilor sexuali, în care autorul postulează că, atât timp cât aceşti indivizi apar ca fiind persoane ca oricare altele, fără trăsături specifice care să-i diferenţieze de ceilalţi, că „nu sunt monştri dar nici victime”, ar trebui trataţi de către terapeuţi ca oricare alt individ.
Desigur, ar mai fi şi alte referinţe însă, ceea ce este de menţionat, sunt informaţiile cumulate din acestea de către Centrul pentru Managementul Infractorului Sexual pentru realizarea programului de training, în care sunt structurate unele din caracteristicile evidenţiate de către cercetători, printre care se află:
a) „excitaţia sexuală deviantă, interesele şi preferinţele printre care sunt enumerate: angajarea în contact sexual cu copii mici sau adolescenţi, contacte sexuale cu alte persoane fără consimţământul acestora sau împotriva voinţei lor, provocarea durerii sau umilirea altora, participarea la sau vizionarea unor acte de agresiune sau violenţă, expunerea sa într-un cadru public şi/sau privitul în secret al unor persoane care se dezbracă sau se angajează în activităţi sexuale;
b) distorsiuni cognitive sau atitudini pro-ofensă;
c) deficite sociale, interpersonale şi de intimitate;
d) lipsa empatiei faţă de victimă;
e) deficit de adaptare şi lipsa abilităţilor de auto-gestionare;
f) comportamente sexuale deviante ascunse;
g) istoric al maltratării” (Section 3: Common Characteristics of Sex Offenders, http://www.csom.org/train/etiology/overview/content.htm)
© Dana Goţia (text extras din teza de disertaţie, master Psihologie aplicată în domeniul securităţii naţionale)
psihoechilibru 