În popor este o vorbă care descrie această situaţie: a înnebunit de durere. Cînd durerea este pur şi simplu copleşitoare sau prea mare pentru a-i face faţă prin mecanismele şi resursele de care omul dispune, apare fenomenul traumatizării ca proces natural de a supravieţui unei situaţii extreme. Efectele traumelor pot merge de la perturbari funcţionale „uşoare“ pînă la stări psihotice similare „nebuniei“.
Sînt considerate traume majore cele care ameninţă direct viaţa sau integritatea corporală, cum ar fi accidentele rutiere, războaiele, bolile grave, dezastrele naturale, şi cele care implică agresiune fizică, tîlhărie, viol sau violenţă domestică. Specific acestor traume este faptul că ele au caracter de eveniment neobişnuit cu un anumit grad de spontaneitate, sînt clare şi pot fi localizate în timp. Cînd întreb oamenii dacă au suferit vreo traumă, cei mai mulţi răspund „nu“, pentru că au în vedere doar situaţiile prezentate mai sus. Acestea sînt genul de evenimente pe care majoritatea le identifică a fi traumatice.
(…)
Traumele aşa-zis minore sînt traume de relaţie şi traume de pierdere. Sînt mai insidioase, mai greu de identificat pentru că par evenimente ale vieţii fireşti, dar rănile emoţionale pe care le lasă în urmă pot fi foarte profunde şi pot afecta major şi pe termen lung viaţa omului. Situaţiile de umilire între fraţi sau hărţuirea la şcoală, pierderea prietenilor sau a animalului preferat sînt experienţe traumatizante pentru copii. De asemenea, pierderea unui părinte prin deces sau divorţ este o traumă importantă. Şi pentru adulţi, divorţul poate fi o experienţă traumatizantă. O altă traumă cu grad înalt de stres este pierderea locului de muncă şi perioadele de şomaj prelungit.
Un tip special de traume sînt cele ale relaţiei de ataşament. Aceste relaţii sînt foarte importante pentru dezvoltarea şi buna funcţionare a oamenilor. Principala relaţie de ataşament este cea dintre mamă şi copil, în care viaţa copilului depinde de mamă. Nevoile copilului sînt de hrană, protecţie, îngrijire, încălzire, contact corporal, de a fi văzut, înţeles, susţinut şi încurajat. Dar sînt situaţii de viaţă în care mama nu poate susţine nevoile copilului pentru că este fie la rîndul ei traumatizată şi indisponibilă afectiv în mod real pentru copil, fie resursele ei sînt îndreptate către supravieţuirea sa. Un exemplu tipic pentru trauma de ataşament este cel în care mama este deprimată din diferite motive (abuzuri în cuplu, abandonul de către partener, boli, pierderi, traume anterioare). Aceste relaţii sînt deseori încărcate de vinovaţie din partea mamei, care încearcă să compenseze prin îngrijire excesivă lipsa implicării afective. Efectul este că mamele vor deveni intruzive, vor manipula mai mult decît vor îngriji, fiind mai absorbite de propriile anxietăţi şi nevoi de liniştire interioară decît să rămînă în contact şi deschise către nevoile copilului.
(…)
În general, oamenii solicită servicii psihologice atunci cînd suferinţa resimţită – datorată neputinţei de a creşte şi de a se schimba, imposibilităţii de a găsi soluţii sau pierderilor ce pot surveni în decursul vieţii – devine prea greu de dus. Suferinţa este principalul semnal că nu sîntem pe drumul potrivit, dar şi rezervorul motivaţional pentru schimbare. Această situaţie va solicita o terapie reactivă, ca răspuns la starea profundă de nemulţumire.
Altă situaţie este cea în care oamenii decid proactiv şi solicită asistare psihologică pentru un plus de autocunoaştere, dezvoltare personală sau pentru a menţine o stare de igienă psiho-relaţională în viaţa de zi cu zi. Descărcarea din mers a balastului stresant la care este supus omul modern, repoziţionarea şi stimularea adaptării la schimbările tot mai rapide pe care le presupune un stil de viaţă performant sînt tot atîtea motive de a vizita psihologul.
Text preluat din articolul: „De unde această nefericire? Ce formă? Ce culoare?“ – interviu cu Valentin Radu ARSENE, publicat aici: http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/unde-aceasta-nefericire-ce-forma-ce-culoare-interviu-valentin-radu-
psihoechilibru 